Titanii verbului - George Müller (4)

„Adesea mă mir că nu am înţeles mai devreme acest lucru. Nu am citit despre aceasta în nici o carte. Nu mi le-a prezentat nimeni în nici o predică. Nici o discuţie cu vreun frate nu mi-a sugerat acest gând. Şi totuşi acum, de când Dumnezeu mi-a descoperit acest punct esenţial, îmi este foarte clar că primul lucru pe care trebuie să-l facă un copil al lui Dumnezeu în fiecare dimineaţă este să primească hrană pentru sufleul său. Aşa cum trupul nu este gata pentru un lucru dacă nu este hrănit şi aşa cum acesta este unul din primele lucruri pe care le facem dimineaţa, la fel este şi cu sufletul. Că ar trebui să-l hrănim şi pe acesta, nimeni nu poate tăgădui. Dar care este hrana sufletului? Nu rugăciunea; ci Cuvântul lui Dumnezeu; şi mai mult, nu simpla citire a Cuvântului lui Dumnezeu, astfel ca acesta să treacă prin minţile noastre, la fel cum trece apa printr-o ţeavă, ci conştientizând ceea ce citim, meditând şi aplicându-l inimii.

Una din numeroasele cărţi dedicate vieţii lui George Müller

Când ne rugăm, vorbim lui Dumnezeu. Dar rugăciunea, ca să fie continuată, pentru orice durată de timp, altfel decât formal, cere, în general vorbind, o măsură de putere sau de spiritualitate, şi de aceea, timpul când acest exerciţiu al sufletului poate fi făcut cel mai eficient este după ce omul interior a fost hrănit prin meditaţie asupra Cuvântului lui Dumnezeu, Cuvânt în care Îl descoperim pe Tatăl nostru vorbindu-ne, pentru ca să ne încurajeze, să ne mângâie, să ne înveţe, să ne supună, să ne mustre. De aceea putem medita cu folos, sub binecuvântarea lui Dumnezeu, deşi suntem mereu atât de slabi din punct de vedere spiritual; ba, mai mult, cu cât suntem mai slabi, cu atât avem mai multă nevoie de meditaţie pentru a ne întări sufletul. Făcând astfel, avem mult mai puţină teamă de hoinăreala minţii, decât dacă ne rugăm fără să ne fi luat timp mai înainte pentru a medita.

Stăruiesc special asupra acestei chestiuni datorită binecuvântării şi înviorării spirituale imense pe care sunt conştient că le-am primit, şi, cu dragoste şi în mod solemn, rog fierbinte pe toţi fraţii mei credincioşi să cugete la acest lucru. Prin binecuvântarea lui Dumnezeu, am primit ajutor şi putere de la El ca să trec liniştit prin necazuri mai mari decât avusesem vreodată mai înainte; şi după ce am încercat această cale mai mult de 14 ani, pot să o recomand pe deplin, în temere de Dumnezeu. În plus faţă de aceasta, în general după altarul familial, citesc pasaje mari din Cuvântul lui Dumnezeu şi mai obişnuiesc încă să citesc regulat Biblia la rând, uneori Noul Testament, iar alteori Vechiul Testament şi am experimentat binecuvântarea acestui mod de studiu mai mult de 26 de ani. De asemenea, fie chiar atunci, fie în alte părţi ale zilei, îmi iau mai mult timp special pentru rugăciune.

Câtă deosebire între starea sufletului care este înviorat şi binecuvântat dimineaţa devreme şi starea sufletului nepregătit spiritual, asupra căruia se abat slujirea, necazurile şi ispitele.”

Mormântul lui George Müller

Credinţa puternică şi încrederea simplă a rugăciunilor lui George Müller sunt binecunoscute la fel ca şi orfelinatele lui, totuşi el s-a rugat mai mult pentru predici decât pentru orice altceva, pentru că a fost un cercetător al Bibliei şi un predicator. El credea că are nevoie zilnic de un subiect al cererilor sale şi această cale a descoperit-o în obiceiul de a se plimba în aer liber dimineaţa devreme timp de o oră sau două, citind Biblia, concentrându-se şi meditând la fiecare verset pentru a descoperi binecuvântarea fundamentală. În curând meditaţia se transforma în rugăciune. Astfel întărit el era pregătit pentru a sluji zilnic. În a doua parte a zilei se ruga în mod special pentru susţinerea nevoilor marii familii de orfani în slujirea căreia se consacrase.

- sfârşit - 

sursa: Mari predicatori, de Harold L. Calkins, ed. Prisma, Tg. Mureş, 1998  

Titanii verbului - George Müller (3)

„Am văzut mai clar decât niciodată că prima mare şi importantă activitate de care trebuie să am grijă este să am sufletul fericit în Domnul în fiecare zi. Primul lucru care trebuie să mă preocupe nu este cât de mult să-I slujesc Domnului sau cum să-L slăvesc pe Domnul, ci cum să îmi obişnuiesc sufletul cu o stare fericită şi cum să-mi hrănesc omul interior. Pentru că e posibil să prezint adevărul celor neconvertiţi, să le fac bine celor credincioşi, să-i mângâi pe cei necăjiţi, e posibil, cu alte cuvinte, să mă port ca un copil al lui Dumnezeu în această lume, şi, în ciuda acestui fapt, nefiind bucuros în Domnul şi nefiind hrănit şi întărit sufleteşte zi de zi, n-ar fi posibil să fac toate acestea cu un cuget curat. Timp de cel puţin 10 ani, obişnuiam să mă rog după ce mă îmbrăcam dimineaţa. Acum, am descoperit că cel mai important lucru pe care trebuie să-l fac este să studiez Cuvântul lui Dumnezeu şi astfel să fiu mângâiat, încurajat, avertizat, mustrat, învăţat şi să fiu condus într-o comuniune practică cu Domnul.

 

De aceea am început să studiez de la capăt Noul Testament, devreme, dimineaţa. După ce L-am rugat pe Domnul în câteva cuvinte să reverse binecuvântarea Sa asupra Cuvântului Său preţios, primul lucru pe care l-am făcut a fost să meditez asupra Cuvântului lui Dumnezeu, să caut să înţeleg fiecare verset şi să scot din el o binecuvântare; nu de dragul slujirii publice a Cuvântului, nu de dragul predicării despre ceea ce studiasem, ci din dorinţa de a obţine hrană pentru sufletul meu. Rezultatul a fost aproape întotdeauna următorul: după foarte puţine minute sufletul meu era condus fie spre mărturisire, fie spre mulţumire, fie spre mijlocire, fie spre rugăciune; astfel că, deşi nu mă consacrasem rugăciunii, aşa cum obişnuiam, ci meditaţiei, totuşi aceasta se transforma aproape imediat în rugăciune.

Astfel, după ce îmi mărturisesc păcatul, sau după ce mijlocesc, după ce aduc cereri sau mulţumiri, merg mai departe la cuvintele sau versetul următor, transformându-l în rugăciune pentru mine sau pentru alţii, după cum mă conduce Cuvântul, dar având încă în vedere ideea că hrana pentru suflet este obiectul meditaţiei mele. Rezultatul este că întotdeauna mărturisirea, mulţumirea, rugăciunea sau mijlocirea se împleteşte cu meditaţia, şi că sufletul meu este hrănit şi întărit considerabil, iar până la vremea micului dejun, cu rare excepţii, inima mea se află într-o stare plină de pace, dacă nu de fericire. Astfel şi Domnul găseşte plăcere să-mi vorbească şi imediat după aceea sau mai târziu, am descoperit că pot hrăni şi pe alţi credincioşi, deşi nu studiasem de dragul slujirii publice a Cuvântului, ci pentru binecuvântarea propriului meu suflet.

În plus, am combinat această metodă cu plimbările în aer liber, pe câmpie, timp de o oră, o oră şi jumătate sau două ore înainte de micul dejun, iar vara, cu odihna pe pârleaz, dacă mi se părea prea obositor să mă plimb tot timpul. Cred că este foarte binefăcător pentru sănătatea mea să mă plimb şi să meditez înainte de masă, iar acum m-am obişnuit atât de mult să îmi petrec astfel timpul, încât, atunci când ies afară, îmi iau cu mine, pe lângă Biblie, şi Noul Testament de mici dimensiuni, ca să studiez; şi cred că pot să-mi petrec timpul în aer liber cu folos, ceea ce mai înainte nu puteam pentru că nu eram obişnuit. Consideram că timpul petrecut în plimbări este un timp pierdut, dar acum am descoperit că este foarte folositor nu numai trupului, ci şi sufletului. Plimbarea în aer liber înainte de masă nu trebuie să însoţească neapărat această metodă, ci fiecare poate să o aprecieze potrivit cu puterea lui sau cu situaţia în care se află.

Astfel, deosebirea dintre experienţa mea de mai înainte şi cea de acum este aceasta: mai înainte, după ce mă trezeam, începeam să mă rog cât mai curând posibil, şi, în general, îmi petreceam tot timpul, sau aproape tot timpul până la micul dejun, în rugăciune. Oricum, aproape de fiecare dată când începeam cu rugăciune, cu excepţia zilelor în care îmi simţeam sufletul mai împovărat decât de obicei, în care caz citeam Cuvântul lui Dumnezeu pentru hrană sau împrospătare sau pentru reînnoirea sufletului, înainte de a mă ruga. Dar care era rezultatul? Adesea petreceam un sfert sau o jumătate de oră sau chiar o oră pe genunchi, înainte de a-mi da seama că primisem mângâiere, încurajare, umilinţă sufletească, etc; şi adeseori, după ce mintea îmi hoinărea destul în primele 10-15 minute sau chiar o jumătate de oră, abia apoi începeam cu adevărat să mă rog. Acum nu mi se mai întâmplă aceasta. Pentru că inima mea este hrănită cu adevăr, este adusă într-o relaţie practică cu Dumnezeu, şi pot vorbi Tatălui şi Prietenului meu (deşi sunt ticălos şi nevrednic) despre lucrurile pe care le-a adus în faţa mea în preţiosul Său Cuvânt.”

- va urma -

sursa: Mari predicatori, de Harold L. Calkins, ed. Prisma, Tg. Mureş, 1998  

 

Titanii verbului - George Müller (2)

Johann Georg Ferdinand Müller
(1805-1898)

foto: mshed.org

Müller se încredea atât de deplin în Dumnezeu, încât el compară experienţa rugăciunilor ascultate cu instituirea unei noi legi spirituale, tot la fel cum omul de ştiinţă stabileşte legi în fizică sau în chimie. El expune concepţia lui despre această lege spirituală astfel:

„Să presupunem că trebuie făcute o serie de experimente de chimie sau mecanică zilnic, pe o perioadă de 25 de ani, care au acelaşi rezultat invariabil, şi că nu există o lege stabilită mai înainte care să se refere la acest rezultat – la ce concluzie vom ajunge? Nu ar putea fi decât o singură concluzie la care toţi oamenii de ştiinţă ar trebui să adere. Ei vor declara cu toţii că a fost descoperită o nouă lege şi, în consecinţă, îşi vor modifica sistemele. Cred că suntem obligaţi să ajungem la aceeaşi concluzie şi în ceea ce priveşte, în cazul de viaţă, principiile sănătoase şi înţelepte. Nici o altă lege nu se referă la aceste adevăruri în afară de acea lege vestită de Mântuitorul când a făgăduit că ne va răspunde rugăciunii credinţei. Nu avem nici un motiv să credem că ar fi ceva ieşit din comun sau deosebit în cazul domnului Müller şi al asociaţilor lui. Ceea ce Dumnezeu a făcut pentru ei va face fără îndoială, în aceleaşi condiţii, şi pentru oricare alt ucenic credincios al lui Hristos.”

Deşi Müller este cunoscut mai ales pentru orfelinatele pe care le-a susţinut numai prin rugăciune, totuşi el a fost un devotat cercetător al Bibliei şi predicator. El a preţuit Scripturile cu mult deasupra oricărei alte literaturi, aşa cum se poate observa în următoarea comparaţie:

„În prima seară când m-am închis în cameră pentru a mă consacra rugăciunii şi meditaţiei asupra Scripturii, am învăţat în câteva ore mai mult decât în cele câteva luni de mai înainte. Dar diferenţa era că acum primeam adevărata putere pentru sufletul meu.”

Câteva dintre cărţile scrise despre (şi de) Müller

foto: georgemuller.blogspot.com

În 1897, Müller a fost invitat să vorbească la o adunare a Societăţii Biblice Britanice şi Străine, dar nu a putut fi prezent. Ca răspuns, le-a trimis o declaraţie în care îşi mărturisea dragostea faţă de Biblie şi în care spunea că o citise de mai mult de 100 de ori şi că mii de suflete au ajuns să-L cunoască pe Isus prin Bibliile pe care le răspândea.

Experienţa studiului Bibliei l-a făcut să dea mai puţină atenţie comentariilor.

„Consider că aceste comentarii erudite înzestrează mintea cu multe noţiuni, şi adesea cu adevărul lui Dumnezeu; dar când învaţă Spiritul, prin intermediul rugăciunii şi meditaţiei, inima este atinsă. Primul mod de cunoaştere duce în general la îngâmfare şi este adesea abandonat când alt comentariu expune o opinie diferită şi se dovedeşte a fi nefolositor când este pus în practică. Al doilea mod de cunoaştere oferă bucurie, ne conduce mai aproape de Dumnezeu şi luând astfel loc în inimă, intrând în posesia noastră, el continuă să fie experimentat.”

A sosit o vreme în viaţa lui Müller când nu mai punea accent pe rugăciune, ci pe resursele lui Dumnezeu disponibile în Cuvântul Său. Se pare că aceasta a fost o schimbare semnificativă în viaţa sa religioasă. Rugăciunile sale au devenit mai mult o acceptare a făgăduinţelor lui Dumnezeu, a învăţăturilor Sale şi a puterii Sale aşa cum le descoperă Biblia. Această experienţă este o trăsătură atât de importantă a vieţii lui religioase şi este exprimată atât de frumos încât o reproducem în totalitate aşa cum a scris-o el însuşi:

- va urma - 

sursa: Mari predicatori, de Harold L. Calkins, ed. Prisma, Tg. Mureş, 1998  

Titanii verbului - George Müller (1)

Johann Georg Ferdinand Müller
(1805-1898)

Născut în Germania, George Müller (1805-1898) a plecat în Anglia când era încă copil, şi după o tinereţe păcătoasă şi necredincioasă s-a convertit şi a devenit celebru datorită devoţiunii lui faţă de orfanii din Anglia.

Pe vârful dealului Ashley din Bristol, Anglia, se zăresc imensele clădiri care erau „cămin” pentru mai mult de 2.000 de orfani. Banii pentru construirea şi întreţinerea acestei instituţii şi a altor servicii auxiliare însemnau mai mult de un 1.500.000 de lire sterline şi au fost adunaţi numai ca răspuns la rugăciunea plină de credinţă. Müller scria despre această minune astfel:

„7.500.000 de dolari mi-au fost trimişi ca răspuns la rugăciune. Aveam nevoie de aproape 200.000 de dolari într-un an şi toţi au venit atunci când am avut nevoie. Nimeni n-ar putea să spună vreodată că i-am cerut vreun ban. Nu aveam comitete, oameni însărcinaţi cu strângerea banilor, votări sau dotări. Totul a venit ca răspuns la rugăciunea plină de încredere.”

Orfelinatele de la Ashley Down

În căminele lui, mai mult de 10.000 de orfani săraci erau primiţi, instruiţi, educaţi şi apoi trimişi să ocupe locuri folositoare în lume. Despre alte lucrări de caritate în care s-a angajat şi despre nevoia de bani el scria:

„Am ajuns în situaţia în care nu îmi mai rămăsese nici o resursă pentru cele 2.100 de persoane ce aşteptau nu numai masa, ci şi toate celelalte lucruri necesare, iar toate fondurile erau epuizate; 189 de misionari trebuiau sprijiniţi şi nu mai aveau bani de nici un fel; aproape 100 de şcoli, cu aproximativ 9.000 de elevi, trebuiau susţinute şi nu mai aveam nici o resursă la dispoziţie pentru ele; aproape 4.000.000 de broşuri şi 10.000 de copii ale Sfintelor Scripturi trebuiau trimise în fiecare an şi toţi banii fuseseră cheltuiţi.”

Cum a primit Müller banii se ştie destul de bine. Două exemple ilustrează credinţa şi simplitatea sa, dar şi profunzimea vieţii sale de rugăciune:

„4 septembrie 1844 – Azi dimineaţă aveam în mână doar 1 cent. Opreşte-te o clipă, iubite cititor! Doar un singur cent disponibil când începuse ziua. Gândeşte-te la aceasta şi gândeşte-te la cei aproape 14.000 de oameni ce trebuiau întreţinuţi. Voi, fraţi săraci, care aveţi 6 sau 8 copii şi salarii mici, gândiţi-vă la aceasta; şi voi, fraţii mei, care nu aparţineţi clasei muncitoare, dar aveţi, aşa cum se spune, mijloace foarte limitate, gândiţi-vă la aceasta! Nu aţi face şi voi la fel ca noi în aceleaşi necazuri? Vă iubeşte Dumnezeu mai puţin decât ne iubeşte pe noi? Oare nu iubeşte pe toţi copiii la fel cum Îl iubeşte pe singurul Său Fiu născut, potrivit cu Ioan 17:20-23? Ori suntem noi mai buni decât voi?...”

„13 aprilie – Astăzi este doar a doua oară, de pe 26 mai 1846, când resursele pentru aceste obiecte au fost complet epuizate. În aceste circumstanţe am apelat din nou la rugăciune şi credinţă. Pentru că remediul universal al nevoii de orice fel este să fac cunoscute cererile mele lui Dumnezeu, apoi să cred că Dumnezeu m-a auzit de dragul Fiului Său iubit, să caut răspunsurile la cererile mele şi să le aştept. De asemenea, am cerut special ca 4 fraţi, proprietarii şcolii Boy’s Day, să mă susţină cu rugăciunile lor, din moment ce săptămâna următoare nu voi putea să le plătesc salariul, dacă Domnul nu ne trimite resurse.”

Müller relatează apoi cum au sosit banii, fără a fi solicitaţi, în măsură mai mare sau mai mică, conform cu nevoile pe care le aveau. A preferat să nu ceară niciodată bani, ca să nu se simtă mai dependent de oameni decât de Dumnezeu. El mărturiseşte: „Atât timp cât rămân anumite posibilităţi fireşti credinţa nu înaintează atât de uşor (dacă pot spune astfel) ca atunci când toate aceste posibilităţi dau greş; cu cât dificultăţile sunt mai mari cu atât este mai uşor pentru credinţă."

Sală de mese la Ashley Down

Din cartea lui Parsons avem următoarea relatare despre stăruinţa lui Müller în rugăciune şi despre timpul afectat acesteia:

„El mi-a spus că se ruga mai mult pentru predicile pe care le ţinea decât pentru orice altceva, şi că adesea textul nu-i era arătat decât atunci când urca treptele amvonului, deşi se rugase pentru aceasta toată săptămâna.

L-am întrebat dacă petrecea mult timp pe genunchi.
      - Ore, în fiecare zi. Dar trăiesc în spiritul rugăciunii. Mă rog când merg, când mă aşez şi când mă ridic. Şi răspunsurile vin întotdeauna. De zeci de mii de ori am primit răspuns la rugăciuni. Odată ce sunt convins că un lucru este bun, mă rog pentru el până ce se împlineşte. Nu renunţ niciodată.

      Aceste cuvinte erau rostite cu bucurie. Aveau un nimb de triumf în ele, iar faţa bătrânului era îmbujorată de o bucurie sfântă. În timp ce le rostea se ridicase de pe scaun şi se plimba în jurul mesei.
      - Mii de suflete au fost salvate ca răspuns la rugăciunile mele, spuse el mai departe. În ceruri voi întâlni zeci de mii de astfel de oameni.
      Se opri din nou. Nu am spus nimic, aşa că a continuat:
      - Esenţial este să nu renunţi niciodată, până când vine răspunsul. Mă rog de 52 de ani, în fiecare zi pentru 2 bărbaţi, fiii unui prieten din tinereţe. Nu sunt convertiţi încă, dar vor fi. Cum ar putea altfel? Există făgăduinţa neschimbătoare a lui Iehova şi eu mă sprijin pe ea. Marea greşeală a copilor lui Dumnezeu este că ei nu continuă să se roage; ei nu stăruie în rugăciune; ei nu perseverează. Dacă doresc un lucru spre slava lui Dumnezeu, ei ar trebui să se roage până îl primesc.”

     sursa textului: Mari predicatori, de Harold L. Calkins, ed. Prisma, Tg. Mureş, 1998  

     sursa foto: wikipedia.org

Titanii verbului - Thomas Chalmers (2)

Thomas Chalmers
1780-1847

În perioada 1828-1843 a fost profesor de teologie la Universitatea Edinburgh – poziţia cu cea mai mare influenţă asupra bisericii.

În 1843, Biserica din Scoţia era dezbinată datorită discuţiilor asupra numirii pastorilor prin patroni. Chalmers a fost cel care a condus 474 de pastori în despărţirea dramatică de Adunarea Generală a bisericii recunoscute şi a organizat Biserica Liberă a Scoţiei. Nu a fost o sarcină uşoară aceea de a construi 500 de locaşuri de închinare şi 700 de şcoli noi, deoarece pastorii şi bisericile nu mai erau controlate şi susţinute de stat, dar Chalmers era un conducător energic. În acelaşi timp el a predat la Colegiul noii Biserici Libere din Edinburgh.

Talentul său era dedicat bisericii şi nevoilor spirituale ale membrilor ei. Totuşi, nu avea mai mult de 30 de ani când, în vreme de boală şi redeşteptare spirituală, talentul său a fost aprins de o scânteie cerească şi a început să realizeze atât de multe lucruri. Observând schimbarea, un vecin i-a spus:

- Niciodată nu mi s-a întâmplat până acum, domnule, să vă găsesc veşnic cu Biblia în mână.

- Tot e prea puţin, John, tot e prea puţin, veni răspunsul.
Anii de lucru care au urmat demonstrează sinceritatea acestui răspuns.

Se pare că două lucrări au avut efect profund asupra vieţii sale spirituale. La vârsta de 14 ani a citit cartea On the Will (Despre voinţă) a lui Jonathan Edwards, iar la 33 de ani, după 10 ani de slujire a citit Practical View of Christianity (Viziune practică asupra creştinismului) de Wilberforce, în timpul unei boli, care l-a întors la citirea Bibliei – o carte mult neglijată până în acel moment. El şi-a văzut viaţa păcătoasă într-o nouă lumină şi în cele din urmă, s-a bucurat de o nouă înţelegere a mântuirii personale. Din acest moment crucial el a devenit un predicator puternic.

În ceea ce priveşte orele dedicate studiului, citim că el consacra „Lecturilor biblice” timpul dintre micul dejun şi masa de prânz. Îşi începea studiul la ora 7 şi studia până la amiază, uneori până la ora unu, alteori până la două. Astfel Chalmers avea 5 sau 6 ore de studiu regulat, pe lângă alte lecturi suplimentare în timpul după-amiezii şi serii. O scânteie cerească a condus această schimbare în deprinderile sale de studiu, aprinzându-i talentele şi transformându-l într-un predicator puternic, care era „veşnic cu Biblia în mână.”


sursa: Mari predicatori, de Harold L. Calkins, ed. Prisma, Tg. Mureş, 1998  

Titanii verbului - Thomas Chalmers (1)

Thomas Chalmers
1780-1847

"Cel mai de seamă predicator prezbiterian al vremii", cel ce "stă alături de Knox", "asemena lui Moody şi Spurgeon" sunt expresii folosite în descrierea renumitului predicator scoţian Thomas Chalmers (1780-1847). Predicile lui pot părea plictisitoare, dar în ciuda faptului că de obicei citea din notiţe, se spune că Chalmers aducea adesea adunări întregi pe genunchi într-o admiraţie incredibilă până la sfârşitul predicii. După ce l-a auzit pe Andrew Fuller predicând efectiv fără notiţe, s-a întors în Scoţia hotărât să înveţe această artă, dar nu se ştie dacă a reuşit vreodată să urmeze metoda lui Fuller.

În 1815 a fost chemat la biserica Tron din Glasgow. Patru ani mai târziu, a fost construită pentru el o nouă biserică, unde planul său de organizare a celor 10.000 de enoriaşi a primit numele de cel mai eficient plan pe care l-a cunoscut vreodată biserica creştină. El a organizat 5 ramuri ale Şcolii Duminicale şi două şcoli parohiale şi a împărţit parohia în districte. Cu multă grijă, a instruit conducătorii fiecărui district cum să citească versetele alese, cum să se roage împreună cu oamenii, cum să răspundă obiecţiunilor şi cum să se comporte atunci când întâlnesc cazuri de suferinţă şi chiar a selectat versetele biblice pe care puteau să le folosească.

Înaintea unui serviciu divin pe care urma să-l ţină, se adunaseră atât de mulţi oameni în stradă încât uşile grele au fost dărâmate sub presiunea lor şi un val de oameni s-a căţărat pe bănci pentru a ocupa locuri mai aproape de amvon. Datorită interesului extraordinar faţă de predicile sale, Chalmers ţinea joia după-amiaza servicii divine pentru comercianţii din Glasgow. Ei se înghesuiau în biserică cu o oră mai devreme, mulţumitori că au găsit loc în picioare ca să audă cuvântarea înflăcărată a lui Chalmers, şi mulţimile blocau străzile din dorinţa de a auzi prin ferestrele deschise. Cu ocazia acestor servicii divine Chalmers a ţinut acele faimoase Cuvântări Astronomice.

sursa: Mari predicatori, de Harold L. Calkins, ed. Prisma, Tg. Mureş, 1998  

Titanii verbului - Christmas Evans (3)

Christmas Evans (1766-1838)

          „El a trăit o viaţă de rugăciune minunată şi de creştere spirituală”, spune Hood. „Acest om veritabil a trăit într-o atmosferă de rugăciune”. Solemnul său „legământ cu Dumnezeu”, încheiat atunci când a primit Duhul Sfânt, descoperă experienţa spirituală ce a rezultat din devoţiune şi studiu.

          El scria:

          „I. Ţie, Isuse, Dumnezeu adevărat şi viaţa veşnică, îţi încredinţez sufletul şi trupul meu; eliberează-mă de păcat şi de moartea veşnică şi du-mă spre nemurire. Amin. C.E.

          II. Chem ziua, soarele, pământul, pomii, pietrele, patul, masa şi cărţile să fie martorii faptului că vin la Tine, Mântuitorul păcătoşilor, ca să pot avea odihnă pentru sufletul meu ameninţat de păcat şi de groaza veşniciei. Amin. C.E.

          III. Încrezător în puterea Ta, Te implor sincer să iei lucrarea în propria Ta mână şi să-mi dai o inimă tăiată împrejur ca să Te iubesc; zideşte în mine un duh curat ca să caut slava Ta. Învaţă-mă acel principiu de care vei ţine seama în ziua judecăţii ca să nu fiu găsit prefăcut sau făţarnic. Învaţă-mă de dragul preţiosului Tău sânge. Amin. C.E.

          IV. Te implor, Isuse, Fiul lui Dumnezeu, cu putere, să-mi oferi de dragul morţii Tale foarte dureroase, un interes veşnic faţă de sângele Tău care curăţeşte, faţă de neprihănirea Ta, care îndreptăţeşte şi faţă de mântuirea Ta, care eliberează. Îţi cer să-mi oferi interes faţă de sângele Tău, de dragul Tău, şi o parte din Tine, de dragul Numelui Tău pe care Îl ai printre oameni. Amin. C.E.

          V. O, Isus Hristos, Fiul Viului Dumnezeu, primeşte de dragul morţii Tale chinuitoare, timpul şi puterea mea, darurile şi talentele pe care le am; Ţi le consacru spre slava Ta, din toată inima, pentru clădirea Bisericii Tale din lume, căci eşti vrednic să primeşti inimile şi talentele oamenilor. Amin. C.E.

          VI. Doresc, Marele meu Preot, să întăreşti prin puterea Ta din locul şederii Tale, lucrarea mea ca predicator şi evlavia mea de creştin ca două grădini alăturate; pentru ca păcatul să nu găsească loc în inima mea ca să-mi întunece încrederea în neprihănirea Ta, şi să nu fiu lăsat în voia nici unei fapte nebuneşti care ar putea prilejui veştejirea darurilor mele şi să mă facă nefolositor înainte ca viaţa mea să ia sfârşit. Păstrează-ţi ochiul Tău plin de har spre mine şi veghează asupra mea, o, Domnul şi Dumnezeul meu pentru vecie. Amin. C.E.

          VII. Mă dăruiesc Ţie într-un mod special, o, Isus Hristos, Mântuitorule, ca să fiu ferit de căderile din care mulţi nu se mai ridică, pentru ca Numele Tău (în lucrarea Ta) să nu sufere, şi pentru ca duşmanii Tăi să nu-şi împietrească inimile. Amin. C.E.

          VIII. Vin să Te implor să intri în legământ cu mine în lucrarea mea. Oh, ajută-mă la fel cum i-ai ajutat pe Bunyan, Vavasor, Powel, Harris, Rowlands şi Whitefield. Dă la o parte obstacolele din calea propăşirii mele: zideşte în mine lucrurile aprobate de Dumnezeu ca să pot atinge această ţintă. Dă-mi o inimă „bolnavă de dragoste” pentru Tine şi pentru sufletele oamenilor. Ajută-mă să simt puterea Cuvântului Tău înainte de a-l predica, aşa cum Moise a simţit puterea toiagului său înainte de a-i vedea efectul pe pământul şi apele Egiptului. Isuse, Tu care eşti totul în toate, ajută-mă de dragul sângelui Tău preţios. Amin. C.E.

          IX. Cercetează-mă acum şi condu-mă pe cărările dreptăţii. Fie ca să văd în această lume ceea ce sunt cu adevărat în ochii Tăi, pentru ca să nu mă găsesc astfel când lumina veşniciei va răsări asupra mea şi deschide-mi ochii să văd strălucirea nemuririi. Spală-mă în sângele Tău mântuitor. Amin. C.E.

          X. Dă-mi putere să am încredere că de la Tine primesc mâncare şi veşminte şi să-ţi fac cunoscute cererile mele. Purtarea Ta de grijă să fie peste mine ca un privilegiu veşnic între Tine şi mine şi nu ca o simplă purtare de grijă pe care o arăţi când hrăneşti corbii care pier şi când înveşmântezi crinul care este aruncat în cuptor, ci adu-ţi aminte de mine ca de un membru al familiei Tale şi ca unul dintre nevrednicii Tăi fraţi. Amin. C.E.

          XI. Ia asupra Ta, o, Isuse, pregătirea mea pentru moarte, pentru că Tu eşti Dumnezeu; căci nu este nevoie decât să rosteşti un cuvânt. Dacă este posibil – dar voia Ta să se facă – ajută-mă să nu lâncezesc în boală şi nici să nu mor deodată fără să îmi iau rămas bun de la fraţii mei, ci lasă-mă să mor cu ei în jurul meu, după o boală scurtă. Totul să fie pus în ordine, gata pentru acea zi de trecere dintr-o lume în cealaltă, aşa încât să nu fie nici o confuzie sau dezordine, ci să mor în pace. Ascultă-mi rugăciunea pentru durerea pe care ai suferit-o în grădină. Amin. C.E.

          XII. Domnul meu binecuvântat, ajută-mă ca să nu mai nutresc şi nici să nu mai cultiv vreun păcat care ar putea să pricinuiască alungarea mea din lucrarea din sanctuarul Tău, aşa cum s-a întâmplat cu fiii lui Eli; şi, pentru meritele Tale infinite, fă ca zilele mele să nu se prelungească mai mult decât aş putea să fiu folositor. Ajută-mă să nu ajung, la sfârşitul zilelor mele, ca o grămadă de vechituri în calea lucrării celorlalţi. Amin. C.E.

          XIII. Te rog fierbinte, Mântuitorul meu, să prezinţi aceste cereri înaintea Tatălui; O, şi înscrie-le în cartea Ta cu veşnicul Tău condei în timp ce eu le scriu cu mâna mea muritoare în caietul meu pe pământ. Potrivit cu profunzimea meritelor Tale şi cu blândeţea Ta faţă de oameni, o, pecetluieşte aceste cereri umile cu Numele Tău în Locul Tău Prea Înalt; şi scrie Amin pe fiecare dintre ele, tot aşa cum am scris şi eu partea mea de legământ. Amin.”

Christmas Evans, Llangevni, Anglesey, 19 aprilie 18

          Viaţa lui Evans este o demonstraţie remarcabilă a ceea ce poate fi făcut prin studiu personal, chiar dacă acesta este început la o vârstă înaintată, doar cu un singur ochi şi în anonimatul unei slujbe mici. Cu o situaţie materială rudimentară, acest campion a fost un pionier al unui mod unic de predicare, pe care clericii din ultima vreme l-ar putea urma cu folos. Deşi neinstruit în tinereţe, el stăpânea greaca şi ebraica la 30-40 de ani. Această profundă dorinţă de a înţelege Biblia, asociată cu vieţuirea într-o atmosferă de rugăciune, au avut ca efect un mod neobişnuit de spontan de a folosi pasaje scripturistice şi au justificat puterea Duhului Sfânt care îi însoţea predicarea. Cei mai mulţi dintre ascultătorii lui erau oameni neînvăţaţi care nu şi-au dat seama de erudiţia lui, dar care au recunoscut în el înţelepciunea care vine de sus.

sursa: Mari predicatori, de Harold L. Calkins, ed. Prisma, Tg. Mureş, 1998   

Titanii verbului - Christmas Evans (2)

Christmas Evans (1766-1838)

De Crăciun, care era şi ziua lui de naştere, la vârsta de 26 de ani, a răspuns unei "sugestii providenţiale" – chemarea de a servi 10 mici comunităţi baptiste de pe insula Anglesey pentru un salariu de 17 lire sterline pe an. El a servit 20 de ani fără să ceară nici o mărire de salariu! Şi acolo, cel mai apropiat pastor se afla la 240 km.

Hood descrie cu minuţiozitate ‘casa parohială’:

„Obiectul pe care locatarii se odihneau noaptea, după puţin timp de la venirea lor, ar fi putut fi numit pat doar cu indulgenţă; câteva scânduri ce le fuseseră dăruite şi câteva lespezi de piatră deveneau foarte folositoare. Uşa prin care predicatorul şi soţia lui intrau în bordei era dezrădăcinată, iar economa comunitate a salvat costul unei noi uşi ţintuind în partea de jos a celei vechi o placă de tinichea; acoperişul era atât de aproape de pământ încât, când stătea în picioare, stăpânul casei trebuia să dea dovadă de mai multă grijă şi precauţie decât de obicei. Tot aici era şi camera de studiu, furnalul, ciocanul şi nicovala unde erau elaborate cu migală acele idei, ilustraţii, cuvinte nobile care au făcut din Christmas Evans un nume bine cunoscut in Ţara Galilor.”

Unica încăpere constituia atât camera lui de studiu, cât şi bucătăria devotatei lui soţii. „El nu avea o cameră separată în care să se retragă şi unde, în singurătate, să-şi stimuleze şi să-şi măsoare cugetul sau pasiunea.”

Când a ajuns la Anglesey a aflat că ceea ce mai rămăsese în bisericile de acolo era lipsa de entuziasm şi de putere. Tot suflul pe care-l mai aveau era irosit în conflicte teologice. Rugăciunea a jucat un rol important în succesul lucrării sale. La început a stabilit o zi de post şi rugăciune în toate casele şi curând o mare redeşteptare s-a dezlănţuit.

Adesea, ascultătorii lui Evans erau atât de entuziasmaţi încât pur şi simplu dansau de bucurie, şi din această cauză au căpătat numele „galezii săltăreţi”.

Cea mai mare parte a lucrării sale consta din predicarea în aer liber, deoarece atrăgea mari mulţimi oriunde mergea. În timpul redeşteptărilor, predica de obicei de 17 ori pe săptămână – de 5 ori duminica şi de 2 ori pe zi în timpul săptămânii. Devenise atât de celebru încât nici o capelă din Ţara Galilor nu era destul de încăpătoare pentru miile de oameni ce se adunau pe dealuri, şi mulţi îl urmau din sat în sat săptămâni de-a rândul. La începutul lucrării, trebuia adesea să meargă pe jos 20 de mile zilnic pentru a ajunge la toate întrunirile. „Era cufundat şi absorbit de lucrarea sa: cugetul îi era ocupat tot timpul cu pregătirea predicilor şi a materialului pentru predici; trăia ca să predice şi ca să-şi dezvolte puterea de maestru.”

Numărul şi frecvenţa textelor biblice pe care le folosea în predicile lui dovedesc faptul că el cunoştea îndeaproape Biblia. „Puţini oameni dispuneau în orice moment de o asemenea nesfârşită sursă de versete biblice.” Limbajul lui este cum nu se poate mai descriptiv, iar imaginaţia lui – puternică. Personajele lui trăiesc, aleargă, strigă şi suspină, în funcţie de împrejurări – reprezentând o lectură fascinantă pentru timpurile noastre. Dacă predicile lui ar fi fost traduse din galeză în engleză, renumele lui ca predicator ar fi fost puţin mai prejos decât al lui Wesley şi Whitefield. Cea mai populară este „predica despre cimitir”, în care a descris lumea ca fiind moartă şi îngropată în cimitirul Legii, Dreptatea fiind cea care păzeşte porţile, iar Mila, cea care vine să le descuie.

În sărăcăcioasa lui „cameră de studiu” el a alcătuit predicile datorită cărora a căpătat numele „HRISOSTOM GURĂ DE AUR AL ŢĂRII GALILOR.”

În timpul celor 20 de ani pe care i-a petrecut aici, a învăţat ebraica şi a devenit expert în greacă la vârsta de 40 de ani. Astfel, el s-a instruit şi a predicat citirea Scripturilor în limbile originare, fără ajutorul vreunui curs prin corespondenţă. După cum notează Hood:

„El stăpânea câteva metode de învăţare, lucru care ar putea surprinde, probabil, pe unii dintre cititori. El a devenit un remarcabil ebraist... De asemenea, cunoştea atât de bine greaca încât odată, într-o librărie, după ce a făcut câteva remarci asupra lui Homer în prezenţa unui cleric, om cu instruire superioară care-şi exprima dispreţul, Christmas şi-a folosit binecunoscuta panoplie şi astfel s-a adresat superficialului erudit, aşa încât acesta a fost constrâns să se retragă rapid şi în mod surprinzător, sub presiunea obligaţiilor.”

sursa: Mari predicatori, de Harold L. Calkins, ed. Prisma, Tg. Mureş, 1998  

Titanii verbului - Christmas Evans (1)

Christmas Evans (1766-1836)

„Cel mai mare, cel mai puternic, cel mai ilustru om pe care el l-a văzut vreodată: ... [deşi] avea doar un singur ochi, dacă ar fi putut fi numit ochi; era mai bine zis o stea trălucitoare ce lumina ca şi Venus”.

Astfel îl descrie Robert Hall pe Christmas Evans (1766-1836), cel mai remarcabil dintre toţi predicatorii galezi. Tatăl lui, cizmar de meserie, a murit când Christmas avea 9 ani, şi timp de 6 ani a fost lăsat în grija asprului său unchi care era un beţiv egoist. Fără prieteni şi fără casă, fără nici o educaţie religioasă şi lipsit de cineva care să aibă grijă de inima şi de principiile lui, a fost înconjurat de cele mai rele exemple. La vârsta de 17 ani el nu ştia să citească şi nici să scrie, iar viitorul său părea fără speranţă.

Multele confruntări cu moartea păreau să arate că diavolul era hotărât să-i distrugă atât trupul, cât şi sufletul şi să-l împiedice să fie folositor: a fost rănit într-o dispută, era gata să se înece, odată a căzut dintr-un copac înalt cu un cuţit în mână; altă dată, un cal a fugit cu el în spate printr-un tunel îngust. După convertire, câţiva dintre foştii lui prieteni l-au acostat într-o noapte şi l-au bătut fără milă. Unul dintre ei l-a lovit peste sprânceană cu o bâtă şi astfel şi-a pierdut un ochi. Îi mai rămăsese doar acel ochi pe care Robert Hall l-a respectat atât de mult şi la care se referea când cineva făcea din el un obiect de batjocură: „ El purta în trupul său ‘semnele Domnului Isus’”. 

Din toate acestea reiese clar că Evans începuse cariera de predicator cu handicapuri imense. Nu ştia nimic despre cărţi pentru că pe atunci cărţile în limba galeză abia începuseră să fie tipărite. După convertirea sa, Evans scria despre educaţia sa:

“În acea vreme şi în acele împrejurări, abia o persoană din zece putea să citească bine, chiar şi în limba ţării. Ne-am cumpărat Biblii şi candele şi eram obişnuiţi să ne întâlnim împreună seara în şopronul din Penyralltfawor şi astfel, în aproape o lună, eram în stare să citesc Biblia în limba maternă. Eram tare încântat că învăţasem atât de mult. Totuşi, aceasta nu ne-a satisfăcut, ci am împrumutat cărţi şi am învăţat puţină engleză. Pastorul meu, domnul Davies, a înţeles că eram însetat după învăţătură şi m-a luat la şcoala lui, unde am stat 6 luni. Aici am trecut prin gramatica latină; dar situaţia mea materială era atât de modestă încât nu am putut să mai rămân acolo.”

Dar el nu a permis dificultăţilor să-i împiedice educaţia ulterioară. Un studiu atent al Cuvântului lui Dumnezeu l-a convins şi l-a îndrumat să se boteze în Biserica Baptistă la vârsta de 20 de ani şi a fost hirotonisit la 33 de ani. El era în mare măsură un autodidact şi folosea Biblia ca pe cel mai important manual.

sursa: Mari predicatori, de Harold L. Calkins, ed. Prisma, Tg. Mureş, 1998 

Titanii verbului - George Whitefield (5)

Statuia lui George Whitefield, Universitatea din Pennsylvania, SUA

Când a fost hirotonisit, Whitefield a pornit spre un deal şi, după cum spune el însuşi:

„M-am rugat fierbinte aproape două ore pentru mine, pentru aceia care vor fi hirotonisiţi împreună cu mine... Duminică dimineaţa m-am trezit devreme, şi m-am rugat asupra epistolei lui Timotei... Când episcopul şi-a pus mâinile pe capul meu, (inima îmi era topită), mi-am consacrat întregul spirit, întregul suflet şi întregul trup serviciului din sanctuarul lui Dumnezeu.”

Prin astfel de experienţe, Whitefield a ajuns să-L cunoască pe Dumnezeu, Cuvântul Său şi calea mântuirii. Rugăciunea se împletea cu toate lucrările sale, şi cu studiul său. Iată ce scria despre această experienţă la vârsta de 22 de ani:

„În zorii dimineţii, la prânz, seara şi la miezul nopţii, ba chiar în tot timpul zilei, binecuvântatul Isus m-a vizitat şi mi-a împrospătat inima. Dacă ar putea vorbi copacii din pădurea de lângă Stonehouse, ei ar putea spune cât de dulce era comunicarea cu binecuvântatul Dumnezeu de care mă bucuram împreună cu alţii. Uneori, în timp ce mă plimbam, sufletul meu izbucnea ca şi cum ar fi vrut să părăsească trupul. Alteori, eram aşa de copleşit de sentimentul maiestăţii infinite  a lui Dumnezeu încât eram constrâns să mă arunc în consternare la pământ. Într-o noapte, când vorbeam mai multor oameni, afare se luminase teribil şi fiindcă unora le era teamă să plece acasă, m-am gândit că era de datoria mea să-i însoţesc şi folosind ocazia, să le stârnesc dorinţa de a se pregăti pentru venirea Fiului Omului. Când mă întorceam la casa parohială  în timp ce alţii se sculau din paturile lor foarte speriaţi, eu şi un ţăran sărac, dar evlavios, ne aflam pe câmp bucurându-ne în Dumnezeul nostru şi tânjind după timpul când Isus va reveni din cer într-o flacără de foc.”

Deşi a fost un tânăr sălbatic şi neînfrânat, faptul că Whitefield L-a acceptat pe Hristos cu toată inima l-a condus la o predare de sine totală şi la umplerea cu Duhul Sfânt şi l-a făcut unul dintre cei mai apreciaţi predicatori ai tuturor timpurilor. Rugăciunea neîntreruptă şi studiul constant al Bibliei, făcut cel mai adesea pe genunchi, au dat putere predicilor lui. Numărul important de predici pe care le-a ţinut, lungimea lor şi numărul mare de ascultători reprezintă o lecţie despre ceea ce poate să facă Dumnezeu dintr-un om care se goleşte pe sine însuşi de gloria deşartă.

sursa: Mari predicatori, de Harold L. Calkins, ed. Prisma, Tg. Mureş, 1998  

Titanii verbului - George Whitefield (4)

Când avea 20 de ani, Whitefield i-a trimis o scrisoare lui Wesley, care era mai în vârstă decât el cu 11 ani, în care spunea: „Scriptura este acum singurul meu obiect de studiu; dar am mare nevoie de sfatul dumneavoastră domnule, în ceea ce priveşte modul în care o să studiez, dorinţa mea fiind să o citesc cât se poate mai folositor. Am o grozavă nevoie de mai multe cărţi religioase şi de setul de Rugăciuni scris de dumneavoastră.”

Că Whitefield cerceta Scripturile ca pe o „comoară ascunsă” reiese foarte clar din mărturisirea seriozităţii cu care studia Biblia:

„Mintea mea fiind acum mai deschisă şi mai îmbogăţită, am început să citesc Sfânta Scriptură pe genunchi, lăsând la o parte toate celelalte cărţi şi rugându-mă, dacă e posibil, pentru fiecare rând sau cuvânt. Aceasta s-a dovedit a fi pentru sufletul meu adevărata hrană şi adevărata băutură. Am primit zilnic viaţă proaspătă, lumină şi putere de sus. (Într-o singură lună am dobândit mai multă cunoştinţă adevărată din citirea cărţii lui Dumnezeu decât am putut vreodată să dobândesc din toate scrierile oamenilor). Într-un cuvânt, am găsit-o de folos ca să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire, în orice lucru îndestulătoare, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul destoinic în orice lucrare bună...

Oh, ce dulce comuniune am experimentat zilnic cu Dumnezeu în rugăciune după întoarcerea mea la Gloucester! Cât de des am fost purtat dincolo de mine însumi într-o plăcută meditaţie pe acele câmpii! Cu câtă siguranţă simţeam că Hristos locuieşte în mine şi eu în El! Şi zilnic păşeam în odihna Duhului Sfânt şi eram întărit şi împrospătat cu multă pace! Asta nu înseamnă că eram întotdeauna pe munte; uneori un nor îşi arunca umbra asupra mea; dar Soarele neprihănirii răsărea imediat şi îl împrăştia şi ştiam că Cel care Se descoperise sufletului meu era însuşi Isus Hristos. Am observat mereu că, pe măsură ce puterea mea lăuntrică creştea, se lărgea proporţional şi sfera de acţiune exterioară...

Interpretările lui Burkitt şi Henry mi-au fost de mare folos în a mă face să înţeleg aceasta şi toate celelalte adevăruri ale Evangheliei. Mai multe luni am stat aproape continuu pe genunchi studiind şi rugându-mă asupra acestor cărţi. Duhul Sfânt, din când în când, m-a călăuzit în cunoaşterea lucrurilor divine şi am fost condus, prin veghere şi citire a Scripturii în acest mod, chiar în cele mai mici amănunte, tot la fel desluşit cum erau conduşi evreii când cereau sfat prin Urim şi Tunim de pe pieptarul Marelui Preot.”

Aceste însemnări sincere, scrise cu inima deschisă, arată că studiul Bibliei şi rugăciunea făceau parte din el şi că celelalte studii erau dirijate în aşa fel încât să-l ajute în înţelegerea Bibliei. El a citit Comentariul lui Matthew Henry în întregime de mai multe ori, iar ultima oară l-a citit pe genunchi.

sursa: Mari predicatori, de Harold L. Calkins, ed. Prisma, Tg. Mureş, 1998 

Titanii verbului - George Whitefield (3)

Biserica s-a împotrivit lui Whitefield şi, când bisericile din Londra i-au fost închise, a început să predice minerilor din Bristol. Multe din familiile de aici nu văzuseră niciodată o Biblie şi nici nu călcaseră vreodată în biserică. În câteva zile el predica în aer liber la 20.000 de oameni ale căror lacrimi fierbinţi brăzdau dungi albe pe feţele lor pline de cărbune. Predica de aproape 10 ori pe săptămână, iar fiecare predică ţinea între 4 şi 6 ore. Cuvântarea lui aduna mulţimile care veneau de la execuţiile publice sau de la carnavale şi le ţinea în ploaie - fulgerul ilustrându-i predicile.

Incomparabil în popularitate, Whitefield reuşea să predice de mai multe ori pe zi. În Noua Anglie a predicat în ciuda stării proaste a sănătăţii. Într-o noapte, după ce terminase de predicat unei mari adunări, mulţimile l-au urmat până la casa unui anume domn Parsons. Înghesuindu-se pe scările casei familiei Parsons, ei l-au implorat să predice din nou. Stând pe ultima treaptă a scării, cu o candelă în mână, el a predicat până la ultima licărire a candelei. Era ultima lui predică; pentru că era bolnav şi epuizat, a urcat în camera lui şi a murit. Avea doar 56 de ani, îmbătrânit înainte de vreme de trudă. Acum se odihneşte în mormântul de sub amvonul bisericii prezbiteriene din Newburyport, Massachusetts.

sursa: Mari predicatori, de Harold L. Calkins, ed. Prisma, Tg. Mureş, 1998

Titanii verbului - George Whitefield (2)

Whitefield s-a născut într-o cârciumă din Gloucester, Anglia. A fost fiul unui cârciumar. Rămasă văduvă, mama lui l-a retras de la şcoală când avea 15 ani şi l-a pus să lucreze în spatele unei tejghele, unde a învăţat să bea, să fure, să mintă şi să înjure. Cu toate acestea, el era un tânăr ciudat pentru că avea o Biblie şi, după ce barul se închidea, se ducea în camera lui de sus şi citea Cuvântul lui Dumnezeu la lumina unei candele furate. Nu era convertit, dar se simţea foart tulburat când se gândea la trecutul lui şi, după ce a lucrat un an şi jumătate ca barman, a plecat la o şcoală parohială. Mai târziu i-a cunoscut pe John şi Charles Wesley. Viaţa lui spirituală profundă datează din timpul asocierii cu Sfânta Adunare a fraţilor Wesley.

sursa: Mari predicatori, de Harold L. Calkins, ed. Prisma, Tg. Mureş, 1998

În ocaziile viitoare, rubrica va deveni mai consistentă. Vacanţă plăcută!

Titanii verbului - George Whitefield (1)

George Whitefield (1714-1770)

Din timpul apostolilor nu a existat un predicator mai mare şi mai valoros decât George Whitefield (1714-1770). El a predicat de 18.000 de ori în 34 de ani la adunări, însumând până la 20-30.000 de oameni. A predicat mai ales în Anglia şi America şi pretutindeni a atras mari mulţimi de oameni impresionaţi de elocinţa lui. În misiunea sa pe cele două continente, a traversat Atlanticul de 13 ori.


sursa: Mari predicatori, de Harold L. Calkins, ed. Prisma, Tg. Mureş, 1998


Marţea viitoare vom afla mai multe despre Whitefield. Astăzi am dorit doar să vă deschidem apetitul.


Rubrica "Titanii verbului" va fi prezentă pe blog în fiecare marţi.


Nu uitaţi de concurs! 

Numai bine!