„Am văzut mai clar decât
niciodată că prima mare şi importantă activitate de care trebuie să am grijă
este să am sufletul fericit în Domnul în fiecare zi. Primul lucru care trebuie
să mă preocupe nu este cât de mult să-I slujesc Domnului sau cum să-L slăvesc
pe Domnul, ci cum să îmi obişnuiesc sufletul cu o stare fericită şi cum să-mi
hrănesc omul interior. Pentru că e posibil să prezint adevărul celor
neconvertiţi, să le fac bine celor credincioşi, să-i mângâi pe cei necăjiţi, e
posibil, cu alte cuvinte, să mă port ca un copil al lui Dumnezeu în această
lume, şi, în ciuda acestui fapt, nefiind bucuros în Domnul şi nefiind hrănit şi
întărit sufleteşte zi de zi, n-ar fi posibil să fac toate acestea cu un cuget
curat. Timp de cel puţin 10 ani, obişnuiam să mă rog după ce mă îmbrăcam
dimineaţa. Acum, am descoperit că cel mai important lucru pe care trebuie să-l
fac este să studiez Cuvântul lui Dumnezeu şi astfel să fiu mângâiat, încurajat,
avertizat, mustrat, învăţat şi să fiu condus într-o comuniune practică cu Domnul.
De aceea am început să
studiez de la capăt Noul Testament, devreme, dimineaţa. După ce L-am rugat pe
Domnul în câteva cuvinte să reverse binecuvântarea Sa asupra Cuvântului Său
preţios, primul lucru pe care l-am făcut a fost să meditez asupra Cuvântului
lui Dumnezeu, să caut să înţeleg fiecare verset şi să scot din el o
binecuvântare; nu de dragul slujirii publice a Cuvântului, nu de dragul
predicării despre ceea ce studiasem, ci din dorinţa de a obţine hrană pentru
sufletul meu. Rezultatul a fost aproape întotdeauna următorul: după foarte
puţine minute sufletul meu era condus fie spre mărturisire, fie spre mulţumire,
fie spre mijlocire, fie spre rugăciune; astfel că, deşi nu mă consacrasem
rugăciunii, aşa cum obişnuiam, ci meditaţiei, totuşi aceasta se transforma aproape
imediat în rugăciune.
Astfel, după ce îmi
mărturisesc păcatul, sau după ce mijlocesc, după ce aduc cereri sau mulţumiri,
merg mai departe la cuvintele sau versetul următor, transformându-l în
rugăciune pentru mine sau pentru alţii, după cum mă conduce Cuvântul, dar având
încă în vedere ideea că hrana pentru suflet este obiectul meditaţiei mele.
Rezultatul este că întotdeauna mărturisirea, mulţumirea, rugăciunea sau mijlocirea
se împleteşte cu meditaţia, şi că sufletul meu este hrănit şi întărit
considerabil, iar până la vremea micului dejun, cu rare excepţii, inima mea se
află într-o stare plină de pace, dacă nu de fericire. Astfel şi Domnul găseşte
plăcere să-mi vorbească şi imediat după aceea sau mai târziu, am descoperit că
pot hrăni şi pe alţi credincioşi, deşi nu studiasem de dragul slujirii publice
a Cuvântului, ci pentru binecuvântarea propriului meu suflet.
În plus, am combinat
această metodă cu plimbările în aer liber, pe câmpie, timp de o oră, o oră şi
jumătate sau două ore înainte de micul dejun, iar vara, cu odihna pe pârleaz,
dacă mi se părea prea obositor să mă plimb tot timpul. Cred că este foarte
binefăcător pentru sănătatea mea să mă plimb şi să meditez înainte de masă, iar
acum m-am obişnuit atât de mult să îmi petrec astfel timpul, încât, atunci când
ies afară, îmi iau cu mine, pe lângă Biblie, şi Noul Testament de mici
dimensiuni, ca să studiez; şi cred că pot să-mi petrec timpul în aer liber cu
folos, ceea ce mai înainte nu puteam pentru că nu eram obişnuit. Consideram că
timpul petrecut în plimbări este un timp pierdut, dar acum am descoperit că
este foarte folositor nu numai trupului, ci şi sufletului. Plimbarea în aer
liber înainte de masă nu trebuie să însoţească neapărat această metodă, ci
fiecare poate să o aprecieze potrivit cu puterea lui sau cu situaţia în care se
află.
Astfel, deosebirea dintre
experienţa mea de mai înainte şi cea de acum este aceasta: mai înainte, după ce
mă trezeam, începeam să mă rog cât mai curând posibil, şi, în general, îmi
petreceam tot timpul, sau aproape tot timpul până la micul dejun, în rugăciune.
Oricum, aproape de fiecare dată când începeam cu rugăciune, cu excepţia zilelor
în care îmi simţeam sufletul mai împovărat decât de obicei, în care caz citeam Cuvântul
lui Dumnezeu pentru hrană sau împrospătare sau pentru reînnoirea sufletului,
înainte de a mă ruga. Dar care era rezultatul? Adesea petreceam un sfert sau o
jumătate de oră sau chiar o oră pe genunchi, înainte de a-mi da seama că
primisem mângâiere, încurajare, umilinţă sufletească, etc; şi adeseori, după ce
mintea îmi hoinărea destul în primele 10-15 minute sau chiar o jumătate de oră,
abia apoi începeam cu adevărat să mă rog. Acum nu mi se mai întâmplă aceasta.
Pentru că inima mea este hrănită cu adevăr, este adusă într-o relaţie practică
cu Dumnezeu, şi pot vorbi Tatălui şi Prietenului meu (deşi sunt ticălos şi
nevrednic) despre lucrurile pe care le-a adus în faţa mea în preţiosul Său
Cuvânt.”
- va urma -
sursa: Mari predicatori, de Harold L. Calkins, ed. Prisma, Tg. Mureş, 1998
