Titanii verbului - George Müller (1)

Johann Georg Ferdinand Müller
(1805-1898)

Născut în Germania, George Müller (1805-1898) a plecat în Anglia când era încă copil, şi după o tinereţe păcătoasă şi necredincioasă s-a convertit şi a devenit celebru datorită devoţiunii lui faţă de orfanii din Anglia.

Pe vârful dealului Ashley din Bristol, Anglia, se zăresc imensele clădiri care erau „cămin” pentru mai mult de 2.000 de orfani. Banii pentru construirea şi întreţinerea acestei instituţii şi a altor servicii auxiliare însemnau mai mult de un 1.500.000 de lire sterline şi au fost adunaţi numai ca răspuns la rugăciunea plină de credinţă. Müller scria despre această minune astfel:

„7.500.000 de dolari mi-au fost trimişi ca răspuns la rugăciune. Aveam nevoie de aproape 200.000 de dolari într-un an şi toţi au venit atunci când am avut nevoie. Nimeni n-ar putea să spună vreodată că i-am cerut vreun ban. Nu aveam comitete, oameni însărcinaţi cu strângerea banilor, votări sau dotări. Totul a venit ca răspuns la rugăciunea plină de încredere.”

Orfelinatele de la Ashley Down

În căminele lui, mai mult de 10.000 de orfani săraci erau primiţi, instruiţi, educaţi şi apoi trimişi să ocupe locuri folositoare în lume. Despre alte lucrări de caritate în care s-a angajat şi despre nevoia de bani el scria:

„Am ajuns în situaţia în care nu îmi mai rămăsese nici o resursă pentru cele 2.100 de persoane ce aşteptau nu numai masa, ci şi toate celelalte lucruri necesare, iar toate fondurile erau epuizate; 189 de misionari trebuiau sprijiniţi şi nu mai aveau bani de nici un fel; aproape 100 de şcoli, cu aproximativ 9.000 de elevi, trebuiau susţinute şi nu mai aveam nici o resursă la dispoziţie pentru ele; aproape 4.000.000 de broşuri şi 10.000 de copii ale Sfintelor Scripturi trebuiau trimise în fiecare an şi toţi banii fuseseră cheltuiţi.”

Cum a primit Müller banii se ştie destul de bine. Două exemple ilustrează credinţa şi simplitatea sa, dar şi profunzimea vieţii sale de rugăciune:

„4 septembrie 1844 – Azi dimineaţă aveam în mână doar 1 cent. Opreşte-te o clipă, iubite cititor! Doar un singur cent disponibil când începuse ziua. Gândeşte-te la aceasta şi gândeşte-te la cei aproape 14.000 de oameni ce trebuiau întreţinuţi. Voi, fraţi săraci, care aveţi 6 sau 8 copii şi salarii mici, gândiţi-vă la aceasta; şi voi, fraţii mei, care nu aparţineţi clasei muncitoare, dar aveţi, aşa cum se spune, mijloace foarte limitate, gândiţi-vă la aceasta! Nu aţi face şi voi la fel ca noi în aceleaşi necazuri? Vă iubeşte Dumnezeu mai puţin decât ne iubeşte pe noi? Oare nu iubeşte pe toţi copiii la fel cum Îl iubeşte pe singurul Său Fiu născut, potrivit cu Ioan 17:20-23? Ori suntem noi mai buni decât voi?...”

„13 aprilie – Astăzi este doar a doua oară, de pe 26 mai 1846, când resursele pentru aceste obiecte au fost complet epuizate. În aceste circumstanţe am apelat din nou la rugăciune şi credinţă. Pentru că remediul universal al nevoii de orice fel este să fac cunoscute cererile mele lui Dumnezeu, apoi să cred că Dumnezeu m-a auzit de dragul Fiului Său iubit, să caut răspunsurile la cererile mele şi să le aştept. De asemenea, am cerut special ca 4 fraţi, proprietarii şcolii Boy’s Day, să mă susţină cu rugăciunile lor, din moment ce săptămâna următoare nu voi putea să le plătesc salariul, dacă Domnul nu ne trimite resurse.”

Müller relatează apoi cum au sosit banii, fără a fi solicitaţi, în măsură mai mare sau mai mică, conform cu nevoile pe care le aveau. A preferat să nu ceară niciodată bani, ca să nu se simtă mai dependent de oameni decât de Dumnezeu. El mărturiseşte: „Atât timp cât rămân anumite posibilităţi fireşti credinţa nu înaintează atât de uşor (dacă pot spune astfel) ca atunci când toate aceste posibilităţi dau greş; cu cât dificultăţile sunt mai mari cu atât este mai uşor pentru credinţă."

Sală de mese la Ashley Down

Din cartea lui Parsons avem următoarea relatare despre stăruinţa lui Müller în rugăciune şi despre timpul afectat acesteia:

„El mi-a spus că se ruga mai mult pentru predicile pe care le ţinea decât pentru orice altceva, şi că adesea textul nu-i era arătat decât atunci când urca treptele amvonului, deşi se rugase pentru aceasta toată săptămâna.

L-am întrebat dacă petrecea mult timp pe genunchi.
      - Ore, în fiecare zi. Dar trăiesc în spiritul rugăciunii. Mă rog când merg, când mă aşez şi când mă ridic. Şi răspunsurile vin întotdeauna. De zeci de mii de ori am primit răspuns la rugăciuni. Odată ce sunt convins că un lucru este bun, mă rog pentru el până ce se împlineşte. Nu renunţ niciodată.

      Aceste cuvinte erau rostite cu bucurie. Aveau un nimb de triumf în ele, iar faţa bătrânului era îmbujorată de o bucurie sfântă. În timp ce le rostea se ridicase de pe scaun şi se plimba în jurul mesei.
      - Mii de suflete au fost salvate ca răspuns la rugăciunile mele, spuse el mai departe. În ceruri voi întâlni zeci de mii de astfel de oameni.
      Se opri din nou. Nu am spus nimic, aşa că a continuat:
      - Esenţial este să nu renunţi niciodată, până când vine răspunsul. Mă rog de 52 de ani, în fiecare zi pentru 2 bărbaţi, fiii unui prieten din tinereţe. Nu sunt convertiţi încă, dar vor fi. Cum ar putea altfel? Există făgăduinţa neschimbătoare a lui Iehova şi eu mă sprijin pe ea. Marea greşeală a copilor lui Dumnezeu este că ei nu continuă să se roage; ei nu stăruie în rugăciune; ei nu perseverează. Dacă doresc un lucru spre slava lui Dumnezeu, ei ar trebui să se roage până îl primesc.”

     sursa textului: Mari predicatori, de Harold L. Calkins, ed. Prisma, Tg. Mureş, 1998  

     sursa foto: wikipedia.org