Titanii verbului - George Whitefield (3)

Biserica s-a împotrivit lui Whitefield şi, când bisericile din Londra i-au fost închise, a început să predice minerilor din Bristol. Multe din familiile de aici nu văzuseră niciodată o Biblie şi nici nu călcaseră vreodată în biserică. În câteva zile el predica în aer liber la 20.000 de oameni ale căror lacrimi fierbinţi brăzdau dungi albe pe feţele lor pline de cărbune. Predica de aproape 10 ori pe săptămână, iar fiecare predică ţinea între 4 şi 6 ore. Cuvântarea lui aduna mulţimile care veneau de la execuţiile publice sau de la carnavale şi le ţinea în ploaie - fulgerul ilustrându-i predicile.

Incomparabil în popularitate, Whitefield reuşea să predice de mai multe ori pe zi. În Noua Anglie a predicat în ciuda stării proaste a sănătăţii. Într-o noapte, după ce terminase de predicat unei mari adunări, mulţimile l-au urmat până la casa unui anume domn Parsons. Înghesuindu-se pe scările casei familiei Parsons, ei l-au implorat să predice din nou. Stând pe ultima treaptă a scării, cu o candelă în mână, el a predicat până la ultima licărire a candelei. Era ultima lui predică; pentru că era bolnav şi epuizat, a urcat în camera lui şi a murit. Avea doar 56 de ani, îmbătrânit înainte de vreme de trudă. Acum se odihneşte în mormântul de sub amvonul bisericii prezbiteriene din Newburyport, Massachusetts.

sursa: Mari predicatori, de Harold L. Calkins, ed. Prisma, Tg. Mureş, 1998